Tratat despre dor si pasari de hartie

Henry si Clare s-au intalnit pentru prima data cand el avea treizecisisase de ani, iar ea sase. Apoi, de zeci de ori, de la o luna la alta si de la an la an, mereu in timpul ei, dar niciodata in al amandurora. Sa gasesti, la varsta de sase ani, un strain gol pusca (pentru ca Henry nu poate aduce nimic cu el cand calatoreste in timp dintr-un loc in altul, asa ca isi pierde hainele) pe pajistea din fata locuintei, si sa aflii ca este viitorul tau sot, pe care il vei astepta nesperat pana ce timpul tau si al lui se vor sincroniza, nu e probabil o perspectiva realista si nici prea placuta.

Henry este unul dintre primii oameni diagnosticati cu cronoafectiuni: din cind in cind ceasul lui genetic se reseteaza si se trezeste aruncat in viitorul sau in trecutul sau. Clare se indragosteste de el, fara sa stie de la inceput ca el va fi sotul de mai tarziu, si este adesea vazuta ca fiind o ciudata la scoala, deoarece nu isi dadea niciodata intalnire cu nici un baiat. Iar viata va fi intotdeauna o asteptare, pentru ca nici in acelasi timp, timpul nu il va cruta pe Henry de vizitele neprogramate inainte sau in urma.

Timpul devine static si difuz dupa fiecare disparitie, iar sotia calatorului in timp isi scrie tratatul despre dor si asteptare, in pasari, in lume, in par, in hartie. E un roman grozav. Sfasie. Am citit-o pe Audrey Niffenegger cu sufletul la gura. doua zile si 400 de pagini.

N-am mai avut o experienta similara de la Safran Foer. Astept filmul, care e gata si se lanseaza in august, dar cred ca mai dureaza pana ajunge la noi. Meanwhile..